frica

Frica

neale-walshScrisoare de la Neale Donald Walsch
Dragii mei prieteni,

În urmă cu câteva zile, mi-a scris o femeie, întrebându-mă dacă este în regulă să le împărtăşească altora, în mod deschis şi sincer, fricile cu privire la lucrurile care se întâmplă în viaţa ei. Ea a simţit că, făcând acest lucru, le oferea altora un exemplu – ceea ce făcea posibil ca şi ei să fie deschişi şi sinceri cu privire la fricile lor – şi, astfel, să şi le vindece.

Ea a vrut să ştie dacă, în conformitate cu mesajul din Conversaţii cu Dumnezeu, acest lucru are sens, din punct de vedere spiritual. În timp ce îi formulam răspunsul, mi-am dat seama că scriam ceva ce aş vrea să vadă şi să citească toată lumea. Este unul dintre cele mai exacte, mai concise, mai clare şi mai raţionale discursuri, din punct de vedere spiritual, care mi-a parvenit cu privire la Calea şi Motivul Vieţii.

Sunt emoţionat să vi-l împărtăşesc vouă, membrii echipei mele spirituale, din partea Departamentului Apreciere la Justa Valoare. Vă rog să nu ezitaţi să-l împărtăşiţi oricui şi oriunde doriţi. Iată care este acest răspuns:

Draga mea Jeanette,
aşa cum am înţeles eu, Sufletul migrează (într-un fel), din Împărăţia Absolutului (numită şi Împărăţia Spiritualului), în Împărăţia Relativului (numită şi Împărăţia Fizicului), pentru a experimenta, pe deplin, Plenitudinea a Cine şi Ce Este cu Adevărat – şi anume… Divinitate întrupată.

Cea mai mare dorinţă a lui Dumnezeu este să poată să aibă experienţa Lui Însuşi, în toată splendoarea sa. Cu toate acestea, în Împărăţia Absolutului nu există nimic altceva, în afara de Dumnezeu… nimic altceva, în afară de slavă… şi astfel, Dumnezeu se poate cunoaşte în mod absolut, dar experienţa Lui Însuşi se poate produce numai în Împărăţia Relativului, unde Totalitatea lui Dumnezeu există în termeni relativi.

De aceea noi experimentăm, în viaţa fizică, ceea ce numim „bine” şi „rău”, „fericire” şi „nefericire”, „bucurie” şi „durere” – şi toate celelalte stări pe care conştiinţa noastră limitată ne face să le definim ca „dualitate” în vieţile noastre.

Totuşi, atunci când gradul nostru de conştientizare creşte, începem să vedem totul ca pe o Singură Energie – ar trebui să o numesc Esenţa Esenţială – care se manifestă, pur şi simplu, în forme diferite. Pentru exemplificare, să folosim dualitatea aparentă „fierbinte” – „rece”. De multe ori, vedem aceste stări ca două lucruri diferite – chiar „opuse” –dar, dacă le privim de la distanţă, vom vedea că ele sunt, pur şi simplu, grade diferite ale ACELUIAŞI lucru (pe care îl numim temperatură).

În acelaşi mod, fiecare aspect al vieţii este, pur şi simplu, acelaşi lucru – Divinitatea – care se exprimă în grade diferite. Chiar şi Frica este Iubire, pur şi simplu – Esenţa Esenţială – exprimându-se într-o mai mică măsură. Dacă nu am iubi nimic, atunci nu ne-am teme de nimic. Poţi să înţelegi asta?

După ce înţelegem acest lucru, nu mai condamnăm nimic, nu mai criticăm nimic nu mai respingem nimic, ci îmbrăţişăm şi acceptăm totul în Viaţă, ca Expresia Perfectă a Perfecţiunii înseşi.

În acest fel, energia pe care o ţinem în jurul oricărei situaţii date, a oricărui eveniment sau circumstanţă, se schimbă substanţial, trecând de la ceea ce am numi „negativ”, la ceea ce numim „pozitiv” – iar acest lucru, la rândul său, modifică substanţial energia pe care o proiectăm, pe care o degajăm, cu privire la orice eveniment. Răspândind energia noastră pozitivă peste toate circumstanţele şi evenimentele, experienţa pe care o avem cu privire la acele circumstanţe/evenimente se schimbă. Nu mai „suferim” – deşi am putea avea încă dureri (fizice sau sufleteşti).

În Conversaţii cu Dumnezeu, ni se spune că „durerea” este un fenomen obiectiv, în timp ce „suferinţa”, este rezultatul a ceea ce gândim despre durere. Suferinţa apare atunci când gândim că „durerea noastră nu ar trebui să se întâmple. Că e un lucru greşit. Că este nedrept etc”. Cu toate acestea atunci când ne acceptăm durerea ca Expresia Perfectă a Perfecţiunii însăşi (aşa cum ar putea-o simţi o femeie în chinurile facerii), suferinţa noastră se disipează şi se dizolvă. Durerea poate să rămână, dar suferinţa dispare.

Nici chiar moartea nu este trăită într-un mod negativ, ci ca Următorul Eveniment Perfect…

Acum, tu m-ai întrebat despre Frică – şi sunt de acord cu tine că a vorbi deschis şi sincer (şi chiar pe larg), despre Fricile noastre, poate fi un lucru extraordinar de benefic. Conversaţii cu Dumnezeu spun: „Lucrurile cărora li te împotriveşti, rezistă, iar cele pe care le priveşti în faţă, dispar. Adică, încetează să mai aibă forma lor iluzorie.” Acesta a fost unul dintre cele mai importante mesaje care ne-au fost transmise prin Conversaţii cu Dumnezeu.

Deci, da, a vorbi despre Frica noastră este într-adevăr un lucru dătător de putere. Şi da, sunt de acord cu tine: acest lucru le dă un exemplu celorlalţi, permiţându-le „să fie în regulă” cu faptul că şi ei au Frici… şi să se simtă confortabil să vorbească despre ele.

Ceea ce mai observ, referitor la acest lucru, este că îţi trebuie curaj ca să îl faci. Să trăieşti în conformitate cu conceptele teologice avansate, din Conversaţii cu Dumnezeu (care nu sunt nimic altceva decât clarificări ale afirmaţiilor celor mai mari adevăruri din toate marile religii ale lumii) nu este un lucru uşor. (Până când devine uşor. Până când devine o a doua natură. Până când exprimă, uşor şi continuu, ADEVĂRATA noastră natură).

Aşadar, chiar dacă nu ne-ai împărtăşit „povestea” ta, ca să auzi imnuri de laudă pentru curajul tău, totuşi e de înţeles şi justificabil să le auzi. Cu toţii recunoaştem curajul, atunci când îl vedem – şi e firesc să ne dorim să-l lăudăm.

Ai spus aici că vorbeşti despre fricile tale, nu pentru a primi laude pentru curajul tău, ci pentru a le oferi un exemplu celorlalţi – care ar putea avea şi ei frici în vieţile lor, dar care au reţineri în a le discuta. Intenţia ta nu reduce, în niciun fel, curajul de care e nevoie pentru a-ţi înfrunta viaţa – aşa cum ai făcut tu. De aceea ţi-am scris, ca răspuns la scrisoarea ta, următoarele lucruri:

Eu mă alătur grupului de oameni care ţi-au spus cât de curajoasă eşti! Ştiu că vei atinge multe vieţi, ca urmare a faptului că ţi-ai ales să îţi trăieşti viaţa ta, astfel.

Susţin fiecare cuvânt din răspunsul pe care ţi l-am dat! Şi nu am deloc impresia că eşti destul de confuză, ci că eşti foarte clară în fiecare cuvânt pe care l-ai scris. Mai ales în afirmaţia ta, care sintetizează totul: Oare n-ar fi mai bine ca în loc să evităm comportamentele generate de frică, mai bine să acceptăm – să le acceptăm ca fiind minunate, deoarece, acum că sunt la suprafaţă, pot fi explorate şi astfel se vor risipi în mod natural? Această frază este mesaj pur al Conversaţiilor cu Dumnezeu, reformulate şi afirmate cu alte cuvinte.

Ai înţeles lucrurile perfect, prietenă. Iar acum, fie să cunoşti şi să primeşti binecuvântarea lui Dumnezeu şi ocazia glorioasă pe care ţi-a dat-o, de a exprima gloria Divinităţii Însăşi – în, ca şi prin tine.

Întru iubire,

Neale Donald Walsch
(autorul seriei de cărţi Conversaţii cu Dumnezeu, publicată de Editura For You)

spirala cunoasterii

DEVENIREA. O noapte in desert. (2)

În faţa mea, de nicăieri şi de niciunde, şi-a făcut apariţia o scară circulară, cu treptele de jos şubrede, dar privind în sus spre ea, îmi dădeam seama că scara devenea tot mai solidă, având trepte din oţel cu străluciri ce par să iasă din firescul lucrurilor.

Îmi doream să văd unde duce aceasta scară, am început să urc treptele, la început şovăielnic, cuprinsă de emoţia necunoscutului, de ceea ce aş putea să descopăr dincolo de ea, urcam cu oarecare teamă, dar şi o nemarginită, şi impetuoasă curiozitate.

Dar pe masură ce urcam, mi-am dat seama că sunt din ce în ce mai tulburată. Am început să plâng, la început un plâns mocnit, înăbuşit, ca mai târziu, cu fiecare treaptă pe care o urcam, uimită de ceea ce descopeream în mod continuu, plânsul îmi părea să devină tot mai zgomotos, tot mai de nestăpânit, aidoma curgerii năvalnice a unei cascade.

După fiecare treaptă pe care o urcam, mă uitam în spate şi atunci eram îngrozită că fiecare treaptă dinapoia mea, dispărea într-o lume abisală. Era o privelişte apasătoare în faţa mea, se întindea un lung şir de trepte despre care nu ştiam nimic, nici unde duc, nici dacă aveau un capăt, iar privind mereu în spate, domneau propriile mele emoţii: tristeţea, supărarea, nerăbdarea, îndoiala, neîncrederea, iar în faţa mea se deschideau întocmai ca petalele unui lotus : acceptarea, răbdarea, liniştea, libertatea, încrederea, iubirea născută din iertare. Şi să nu uităm că lotusul îşi are rădăcinile în mâl, aşa cum le-am avut şi eu când m-am hrănit cu toate emoţiile negative amintite.

Acea scară nu era altceva decât scara sufletului meu, treptele reprezentând diferitele etape ce-mi conturau chenarul vietii şi convingeri legate de propriul meu sine, care se cereau transformate, prin renunţări la obiceiuri şi tipare învăţate, ( dezvăţul de ele) fie prin senzaţii, argumente sau observând cum fac alţii, fie descoperind singură prin încercări şi erori, uneori prin eşecuri…

Am învăţat să privesc din alt unghi eşecul şi anume că acesta nu este un eşec în sine, ci important este ceea ce gândesc eu despre mine în momentul eşecului. Mintea mea dă valoare evenimentului, precum mintea omului atribuie valoare de diamant unei pietre.

În acea noapte am coborât în mine să-mi privesc amintirile… şi le-am simţit foşnind lin, le-am răscolit cenuşa şi am găsit scântei care mă ardeau încă. Ecoul surd al amintirilor mele îmi spulberau simţirea.

(VA URMA)

noaptea

DEVENIREA. O noapte in desert. (1)

Nu poţi atinge zorile decât străbătând cărările nopţii.
Kahlil Gibran

Un deşert, aşa cum imaginaţia mea îl aduce în faţa ochilor, cu nisipul fin, de un galben cenuşiu, cu dune şi orizonturi atât cât poate cuprinde adâncimea privirii mele, eu, singură în propriul meu întuneric.

Am preferat să păşesc singură dar sigură în întuneric decât să fiu în lumina altcuiva, fiind gata, ca orice căutător care se caută pe sine însuşi, să merg până la capătul deşertului… conştientă fiind că oricât de grea este călătoria, nu pot pierde mai mult decât am – oricat de mult aş pierde!

Nu aveam de unde să ştiu că este o călătorie care mă duce către mine însămi , fiind o cale de a mă transforma în ceea ce sunt cu adevărat.
Călătoresc din locul în care mă aflu în prezent către locul în care am existat dintotdeauna şi mă deplasez în ritmul meu propriu, încet, pentru a observa cât mai mult în jurul meu, fără să am un punct de destinaţie. Nu ştiu încotro mă îndrept, distanţa nu contează, aşa că nu mă pot rătăci în propiul meu deşert, pe propria mea cale.

Pe cer, LUNA NOUĂ cu misterioasele ei lumini jucăuşe, îmi călăuzea paşii şovăielnici, iar milioanele de stele mă copleşeau cu magica lor strălucire.

Aşa, precum cei Trei Magi de la Răsărit, mi-am ales Luna să-mi fie muză şi, tot ea, călăuză în drumul meu către mine.

Aveam să înţeleg mai târziu că Luna reprezintă principiul meu reflexiv, manifestat la nivelul subconştientului prin reacţii automatice, meditative, doar că luna nu are lumina ei proprie, ceea ce mi-a trezit mult mai tarziu întrebarea : ,,cum strălucesc eu ?’’… şi astfel, această reflecţie mi-a adus răspunsul: ,,am nevoie ca eu să strălucesc, să am lumina mea proprie, eu să fiu ,,SOARELE’’.

Cu fiecare pas pe care îl făceam, am perceput infinitatea, eternitatea, nesfârşitul şi am înţeles că exist, am simţit forţa vieţii, iar lumina călăuzitoare era mesagerul ei.

Acum când scriu tot ce mi-a adus “deşertul” în devenirea mea, nu mă gândesc la ce cuvinte să folosesc, ci la emoţiile pe care doresc să le exprim despre cum mă simt în mişcare, ca o acţiune conştientă, ca o expresie a sinelui şi simt cum totul devine o exprimare de sine, propria creaţie a vieţii mele.

În acest miraj ciudat, percepţia mea s-a schimbat şi, în acest “deşert” nemărginit, nu m-am mai simţit atât de mică şi neînsemnată, şi nici nu mai eram singură.