Skip to main content

DEVENIREA. O noapte in desert. (1)

Nu poţi atinge zorile decât străbătând cărările nopţii.
Kahlil Gibran

Un deşert, aşa cum imaginaţia mea îl aduce în faţa ochilor, cu nisipul fin, de un galben cenuşiu, cu dune şi orizonturi atât cât poate cuprinde adâncimea privirii mele, eu, singură în propriul meu întuneric.

Am preferat să păşesc singură dar sigură în întuneric decât să fiu în lumina altcuiva, fiind gata, ca orice căutător care se caută pe sine însuşi, să merg până la capătul deşertului… conştientă fiind că oricât de grea este călătoria, nu pot pierde mai mult decât am – oricat de mult aş pierde!

Nu aveam de unde să ştiu că este o călătorie care mă duce către mine însămi , fiind o cale de a mă transforma în ceea ce sunt cu adevărat.
Călătoresc din locul în care mă aflu în prezent către locul în care am existat dintotdeauna şi mă deplasez în ritmul meu propriu, încet, pentru a observa cât mai mult în jurul meu, fără să am un punct de destinaţie. Nu ştiu încotro mă îndrept, distanţa nu contează, aşa că nu mă pot rătăci în propiul meu deşert, pe propria mea cale.

Pe cer, LUNA NOUĂ cu misterioasele ei lumini jucăuşe, îmi călăuzea paşii şovăielnici, iar milioanele de stele mă copleşeau cu magica lor strălucire.

Aşa, precum cei Trei Magi de la Răsărit, mi-am ales Luna să-mi fie muză şi, tot ea, călăuză în drumul meu către mine.

Aveam să înţeleg mai târziu că Luna reprezintă principiul meu reflexiv, manifestat la nivelul subconştientului prin reacţii automatice, meditative, doar că luna nu are lumina ei proprie, ceea ce mi-a trezit mult mai tarziu întrebarea : ,,cum strălucesc eu ?’’… şi astfel, această reflecţie mi-a adus răspunsul: ,,am nevoie ca eu să strălucesc, să am lumina mea proprie, eu să fiu ,,SOARELE’’.

Cu fiecare pas pe care îl făceam, am perceput infinitatea, eternitatea, nesfârşitul şi am înţeles că exist, am simţit forţa vieţii, iar lumina călăuzitoare era mesagerul ei.

Acum când scriu tot ce mi-a adus “deşertul” în devenirea mea, nu mă gândesc la ce cuvinte să folosesc, ci la emoţiile pe care doresc să le exprim despre cum mă simt în mişcare, ca o acţiune conştientă, ca o expresie a sinelui şi simt cum totul devine o exprimare de sine, propria creaţie a vieţii mele.

În acest miraj ciudat, percepţia mea s-a schimbat şi, în acest “deşert” nemărginit, nu m-am mai simţit atât de mică şi neînsemnată, şi nici nu mai eram singură.